Mi se intampla destul de des sa ma agit in interior mai mult decat este cazul. Mi-am dat seama ca cele mai mari batalii se dau in interiorul meu. Este destul de greu sa-i dictezi creierului sa actioneze rational si nu sub anumite impulsuri. Am momente in care ma pierd pe drum eu pe mine si nu reusesc sa ma adun. Cred ca cel mai mare dusman al nostru este propria minte. Ne poate juca feste destul de nasoale.Incerc sa nu fac un lucru, sau sa nu scot ceva din gura aiurea. Exact opusul se intampla. Simt ca duc o lupta continua cu mine si incepe sa para destul de obositoare. Este destul de ciudat sa ajungi sa te intrebi oare pot sa fac asa sau trebuie sa fac invers. Cred ca nu ma mai regasesc pe mine. Tot ce ma inconjoara, pare a-mi fi ostil. Sa fie oare oboseala? Sau zodia? Cert e ca ajungi sa te dezamagesti pe tine si pe cei din jur. Multi oameni din jurul meu sunt iritati de aceasta atitudine. Nu stiu daca alte persoane sunt in situatia asta sau sunt capabile sa inteleaga. As indrazni sa spun ca mintea este ca o masinarie, care la un moment dat se strica sau incepe sa dea rateuri. Oare cum se repara? Explicatia cred ca e una destul de simpla, dar nu-mi dau seama care este. Traim intr-o lume cu atatea constrangeri, incat orice pas iti este analizat de toti din jurul tau.
O multime de ganduri imprastiate, adunate pe o pagina de net. Asta sunt eu astazi.
Sunt inconjurata in fiecare zi de oameni care vor sa-si impuna punctul de vedere cu orice pret. Cateodata simt ca ma sufoc de atatea idei care mai de care mai "traznite". Parca vin in cascada peste mintea mea si cateodata ma gandesc : "Dar tine cineva cont ca eu vreau altfel?". Acesti oameni se regasesc in propriul egoism si in propriul Ego. Pentru ei nu conteaza ca poate, pe celalalt il deranjeaza ceea ce face el. Nici pomeneala. Nu au nici cea mai mica urma de regret. De ce? Pentru ca mintea lor nu bate mai mult de atat. E plina lumea de astfel de personaje. Pentru un om mai docil e destul de greu sa stea langa astfel de oameni, daca nu imposibil. Eu personal nu le mai dau importanta si pe unii chiar ii evit. Cateodata ma gandesc ca oamenii astia chiar isi irosesc viata incercand sa convinga lumea din jur ca numai ei stiu si numai ei pot. Stau si cearta mereu pe lucruri total banale si lipsite de importanta( din punctul meu de vedere) .Daca ai ciorapi rosii in picioare iti fac o teorie de 5 ore, incercand sa-ti explice ca ar fi fost mai bine sa-ti pui unii albastrii. De altfel daca ai ales TU sa-i pui pe aia rosii, ei nu pot gandi ca te doare chiar undeva de parerea lui si de albastrul de pe cer. Am astfel de cazuri printre prieteni buni, colegi de serviciu, familie. Ar fi interesant din cand in cand sa tragem linie vietii noastre si sa calculam cat timp petrecem certandu-ne cu cei din jur ( din n motive) si cat timp ne mai ramane pentru alte lucruri si ganduri.Ar fi interesant sa iti pui intrebarea asta pentru cateva secunde.
Astazi a fost una din zilele urate din viata mea. Urata si la propriu si la figurat. Ma incearca un sentiment de singuratate acut.M-am imbolnavit destul de rau si mi se pare ca sunt al nimanui. Desi dupa unii joc teatru . Ce mare branza mi se poate intampla. Azi noapte m-am uitat la vreo 3 filme pana am reusit sa pun capul jos si chiar sa atipesc putin. Ma doare foarte foarte tare gatul, dar asta e. Important este sentimentul care ma invaluie acum. Ma simt singur desi sunt cu toata lumea in jur. Azi dimineata ma durea sufletul mai tare decat nenorocitele alea de amigdale.Toti suntem buni pana la o anumita de bariera. Acea bariera se traduce asa: " te, iubesc, iti sunt prieten, coleg de serviciu, oricand ai nevoie apeleaza ",dar sa nu cumva sa fac efort. E dureros, dar e realitatea. Ne nastem singuri, murim la fel de singuri.Mi-e dor de mama si de tata si de privirea lor blanda , cand puiutul lor era bolnavior.
Vorbind astazi cu prietena de copii si mame, mi-am adus aminte de copilaria mea. O spun din start ca nu ma intereseaza, daca articolul va fi unul banal. Mi-am adus aminte de perioada cand mama venea de la serviciu . O asteptam nerabdatoare pentru ca de fiecare data venea cu ceva.In ziua de salariu era sarbatoare.Pot sa spun ca toate bijuteriile le am de la ea. Era omul care nu-mi spunea "nu" la nimic. Daca nu putea atunci mi-l lua ea alta data. Cred ca a tinut in spate toate magazinele pe care le intalnea in drumul ei spre serviciu. Din pacate am plecat de acasa si uneori ii simt lipsa mai mult decat realizez eu acum. Si eu si fratele meu o asteptam ca iezii, sa vina capra cu d-ale gurii. Mi-aduc aminte ca-mi lua tot felul de haine si eu nepoliticoasa, daca nu-mi placeau facem un scandal monstru. Se ducea cu ele la magazin si le schimba pe alte produse. Imi placea cand se facea ora 3 si ma duceam sa o iau de la serviciu. Ne plimbam si povesteam multe. Ideea e ca imi e dor de ea si de momentele noastre.
Am citit un articol care m-a intrigat si care m-a pus pe ganduri. Nikita a pozat aproape goala ca sa arate lumii "cat de gravida este". De fapt, daca stau bine si ma gandesc, am vazut-o si aseara la stiri. Am ajuns sa avem o presa de tot cacatul.Cat de insetat de audienta si tiraje poti sa fi , ca sa publici asa ceva?Din pacate se cere asa ceva si lumea care ne inconjoara cere asa ceva. Cu oamenii astia te intalnesti in viata de zi cu zi, la serviciu, in trafic, la scoala. Mai vad niste campanii timide de "aducere pe calea cea buna" a elevilor in licee, dar am o vaga impresie ca e degeaba. La liceu elevele sunt mai degraba preocupate de cum le sta fardul , la serviciu sunt preocupate de cum arata decolteul, in trafic de ce masina bengoasa are Fat Frumos, etc. Suntem un popor sarac la propriu si la figurat. Daca ar fi sa caracterizez Romania intr-o singura expresie ar fi urmatoarea: " ce zice lumea daca..." De asta murim noi si grijile noastre la asta se reduc. Si sa inchei acest articol cu un citat celebru: "OF SUFLETUL MEU"
Mi-am adus aminte de copilaria mea si desenele animate aferente anilor 90'. Ma uitam foarte mult la Italia 1. Mai bine zis aveam program de cateva ore de uitat la desene animate. Zilele trecute discutam cu cineva de copilarie si mi-am adus aminte de multe jocuri specifice ei, dar si de desene animate. Am cautat pe youtube pana mi-a venit rau desenele de pe italieni( cum ne placea sa spunem).Intr-un final am reusit sa gasesc melodiile mult dorite. Cristina D'avena le canta si mi-a umplut sufletul de bucurie sa le reascult dupa atatia ani. Cei din generatia mea stiu foarte bine despre ce vorbesc. Pentru ei , CRED, ca are sens tot ce am scris eu si sa cautati cu placere pe youtube melodiile. Pentru restul vor fi niste prostioare lipsite de sens.
Pentru mine inseamna parte din copilaria mea stocata intr-un singur site.Recunosc ca am petrecut ceva timp sa le reascult pe toate si am constatat cu surprindere ca inca mai stiu versurile. Sau mai bine zis , toate versurile. M-am simtit extraordinar in ziua respectiva .
Mi-am propus sa incep acest blog cu descrierea unei persoane care mi-a fost alaturi de 1 an si jumatate. Nu iau in calcul sotul, fratele, parintii. O prietena adevarata. Eu ii mai spun mama mea din Bucuresti. Ne-am intalnit la actualul loc de munca si desi pare banal mi s-a parut ca ne potrivim din prima clipa. Timpul a dovedit ca asa este. I-am cunoscut familia. Eram convinsa ca modul in care parintii mei ma iubesc nu se ma gaseste in nici o alta familie. GRESIT! Iubirea ei fata de copii m-a frapat.Evident ca sunt niste "globulete" de copii , educati si foarte frumosi ( si ea si sotul sunt niste oameni cu trasaturi frumoase).Nu am vazut-o niciodata ridicand tonul la mine si cu atat mai putin la restul colegilor. Este destul de greu sa mai gasesti o astfel de persoana in zilele noastre, unde toti suntem irascibili si nu stim cum sa ne impunem.Nu are rost sa derulez povestea, deoarece ar trebui sa scriu pana maine Este balsamul meu pentru suflet si pot sa vorbesc cu ea tot ce-mi trece prin cap. Daca stai sa te gandesti: la cate persoane poti sa spui tot ce gandesti,fara sa te restrictionezi? Eu am gasit persoana aceasta.Pun punct acestui comentariu prin a spune ca mi-e dor de ea in weekend-uri si ma bucur ca o cunosc. Nu-i dau numele pentru ca nu are rost. Sper ca, daca va citi ce am scris eu aici sa nu se supere daca am omis ceva. Ma bucur ca am avut ocazia sa cunosc un astfel de om.
De ce click, pentru ca toti dorim ca necunoscuti sa dea click pe pagina noastra de blog, sa ne creasca popularitatea si sa ne bucuram de cea ce poate sa ofere un blog: interactiune cu oameni necunoscuti dar si cu prieteni apropriati.
Acum imi place sa scriu pe blog deoarece se pare ca pe blog oamenii tinand sa fie mai sinceri, cel putin asa se intampla in cazul meu. Cred ca marea majoritatea spun adevarul in cea ce scrie pe blogul personal. Blogul te indeamna sa scrii dar si in acelasi timp sa petreci destul de mult timp pentru a-ti promova site-ul.
Eu cred ca blogul este o metoda de a ne exprima, o dorinta aparuta din lipsa interactiunii reale cu persoanle din jurul nostru. Lipsa de timp duce la o exteriorizare in online. Scrisul pe blog nu necesita mult timp si se poate face si in timpul programului de lucru atunci cand nu ai foarte mult de munca.
Ma bucur ca blogger a dat ocazia sa utilizam gratuit aceasta facilitate. Si putem sa scriem necenzurati.
Ideea blogului a aparut din dorinta de a face un blog, in care sa-mi permit sa scriu exact despre ce vreau. Un blog pe care sa-l promovez, asa cum o sa pot, fara sa anunt prietenii de existenta lui.
Sa vad daca intra cineva, si ce se poate face cu un blog. O sa incerc sa scriu tot felul de articole in care sa va prezint tot ce ne inconjoara prin ochii mei.
Stiu ca o sa fie greu si o sa necesite destul de mult timp ca sa creasca.
Cu rabdare se poate sa cresc si sa ieasa ceva destul de bun.
